Istoria şi arhitectura castelului Chambord
Pentru a înţelege castelul Chambord, trebuie să te laşi purtat de exaltarea şi lipsa de măsură a lui Francisc I, care de-abia împlinise douăzeci şi cinci de ani şi care voia să ofere lumii mărturia spectaculoasă a celor două pasiuni ale sale: vânătoarea şi arhitectura. Pentru a surprinde orice detaliu, trebuie să te lași în voia descoperirii treptate a unui loc unic, construit la începutul Renaşterii. Mai întâi trebuie să treci peste un zid lung de 32 kilometri, să pătrunzi într-o pădure deasă şi bogate în vânat şi să descoperi, în inima sa, un giuvaer arhitectural intact. În continuare, trebuie să te laşi strivit de gigantismul lui, care depăşeşte scara umană, şi să te laşi surprins de această alchimie a formelor şi a structurilor unde nimic nu este lăsat la întâmplare. Chambord nu este doar un castel: este o lucrare arhitecturală de excepţie, o reuşită tehnică, un colos de piatră… pur şi simplu, visul tânărului rege Francisc.
Exactitatea geometrică a planului castelului Chambord, armonia proporţiilor sale şi fantezia acoperişurilor acoperite de turnuleţe, de hornuri şi de lucarne ameţitoare sunt surse nenumărate de uimire şi originalitate. Umbra lui Leonardo da Vinci, "arhitectul" oficial care a murit cu câteva luni înainte de deschiderea şantierului în 1519, planează asupra scării uimitoare dublu spiralate. Francisc I, comanditar şi mare vânător, nu locuia la castel decât câteva săptămâni pentru a vâna în pădurile din împrejurimi, lăsându-l fără mobilă şi nelocuit de fiecare dată când pleca şi, în final, neterminat.Urmaşii imediaţi ai lui Francisc I aproape că nu au venit niciodată la Chambord. În timp ce Henric al II-lea a continuat lucrările aripii capelei, Carol al IX-lea nu a vânat aici decât rareori, Gaston d’Orléans fiind cel care a reînviat locul într-o oarecare măsură. Exilat de două ori în comitatul Blois de fratele său Ludovic al XIII-lea, el a locuit deseori la Chambord între 1634 şi 1660 şi şi-a asumat primele transformări şi restaurări, inclusiv instalarea apartamentelor sale în aripa regală. Însă construcţia nu a fost terminată cu adevărat decât de Ludovic al XIV-lea, căruia îi plăcea acest loc prestigios atât de mult încât a locuit aici de opt ori, timp în care a organizat vânători, spectacole de balet şi piese de teatru ca cele ale lui Molière şi Lully cum ar fi Domnul Pourceaugnac sau Burghezul gentilom a cărei primă reprezentaţie a fost dată la castel în 1670. Venind împreună cu curtenii începând din 1668, regele a terminat aripa capelei, a transformat o parte din primul etaj al donjonului pentru a crea aici un apartament regal fără a lua în considerare distribuţia şi logica originală; totodată, a adăugat încă un etaj incintei joase pentru a găzdui mai multă lume. S-au realizat şi amenajări exterioare, grajduri şi grădini, dar niciuna dintre ele nu a fost finalizată.
Secolul al XVIII-lea a fost, pentru Chambord, perioada în cursul căreia locatarii au stat perioade mai îndelungate. Castelul s-a transformat atunci într-un "cadou" regal prestigios. Stanislas Leszczynski, socrul lui Ludovic al XV-lea, aştepta din partea acestuia un refugiu ca urmare a exilului la care l-a supus ţara sa şi, în acest context, el a locuit la Chambord opt ani. Şederea sa s-a caracterizat printr-o mobilare permanentă a castelului mulţumită livrărilor care proveneau de la depozitul de mobilă din Versailles. În 1748, Maurice de Saxe a devenit, timp de doi ani, noul locatar al castelului Chambord. Pentru a-l recompensa pentru victoriile militare aduse Franţei, a fost promovat la rangul de mareşal şi a primit, în 1748, din partea regelui Ludovic al XV-lea, titlul de guvernator pe viaţă al castelului Chambord. Un nou mobilier, provenind de la depozitul de mobilă regal, a decorat din nou castelul care era cadrul unei vieţi strălucitoare de curte, unde vânătoarea şi teatrul ocupau un rol principal. Ocuparea castelului a fost însoţită de amenajarea grajdurilor neterminate de către Jules-Hardouin Mansart pentru a aduce aici o herghelie regală. Moartea mareşalului de Saxa în 1750 l-a adus la Chambord pe nepotul său, contele de Friesen, care a locuit aici cinci ani.
Începând din 1784, ocuparea castelului de către marchizul de Polignac, ca guvernator, a menţinut castelul mobilat şi, din nou, s-au făcut amenajări în eventualitatea unei şederi a regelui Ludovic al XVI-lea. În perioada revoluţionară, tergiversările cu privire la viitorul castelului Chambord au justificat folosirea acestui castel pe rând ca depozit de furaje, atelier de fabricare a prafului de puşcă, închisoare şi sediul cohortei 15 a Legiunii de Onoare.
După victoria de la Wagram din 1809, Napoleon oferă Chambord mareşalului Berthier care nu profită de el decât două zile. După punerea pe piaţă a acestuia de către văduva mareşalului, autorizată de Ludovic al XVIII-lea, a fost organizată o subscripţie pentru a recumpăra Chambord şi pentru a-l înapoia urmaşului regelui. Este vorba de ducele de Bordeaux, nepotul regelui Carol al X-lea. El este acela care, în 1820, când nu avea nici un an, a devenit noul proprietar al locurilor.
Trimis în exil mult timp, el nu a beneficiat de proprietatea sa până în 1871 cu ocazia unei şederi scurte, în timpul căreia a redactat faimosul manifest, explicând motivele care l-au determinat să refuze coroana. În ciuda acestui exil, acest personaj a început o campanie de restaurare pe care nepoţii săi, Bourbon-Parme, au continuat-o asiduu între 1881 şi 1892, în special, restaurarea tunuleţului de deasupra donjonului.Proprietate a statului din 1932, Chambord a fost supus în permanenţă restaurărilor.
